Mara Popescu-Vasilca aduce publicului ei o nouă poveste de viaţă, din ciclul „Dragostea arză-o-ar focul!”, un roman care, prin tema abordată, nu face decât să mai adauge o pagină la întregirea unei largi panoplii a tipologiilor umane. Eroinele ei sunt reale şi veridice, pot fi găsite prin jurul tău sau printre personajele publice ale momentului, indiferent dacă acest moment se află în trecut, prezent sau chiar viitor, iar aici nu am greşit, am spus personaje deoarece ele merg până la identificarea cu o anumită tipologie a unui personaj literar, fiind o întrepătrundere reversibilă a transformărilor din persoană în personaj şi viceversa.
Astfel, romanele domniei sale capătă o autenticitate care face ca citirea lor să te prindă într-un con al trăirilor personajelor, uneori identificându-te cu acestea, alteori, doar empatizând cu ele, cu toate că, adesea, nu sunt chiar personaje pozitive.
Aşa se întâmplă şi în romanul de faţă, Bianca printre castele de nisip, în care problematica socială precară împletită cu dezorganizarea familială, sărăcia profundă şi dezinteresul total pentru educaţie şi progres fac ca eroina, la o vârstă fragedă, să îşi înfrunte destinul şi să acţioneze în consecinţă, asumându-și riscul compromisului faţă de societate şi mai ales faţă de propria ei persoană.
Şi aici se ajunge la punctul cheie al romanului, arta compromisului în viaţă, dar până la ce punct şi, îndeosebi, cu ce urmări? Cât eşti dispus să înduri şi ce preţ eşti gata să plăteşti pentru a trece o punte plină de păcate pentru desăvârşirea ta ca persoană?
Nimic în viaţă nu este întâmplător pentru că viaţa însăşi este o înşiruire de „întâmplări” mai mult sau mai puţin întâmplătoare, pe care, dacă vei şti să le gestionezi, costul final al alegerilor tale va fi cu mult mai mic.
Încă o dată, Mara Popescu-Vasilca ne introduce într-o lume a moravurilor uşoare şi a decadenței umane, pe cât de veche, pe atât de actuală, în care lupta pentru supravieţuire nu este decât un modus vivendi, într-o societate în care valorile morale cunosc o prăbușire masivă. Dar privind din unghiul de vedere al personajului principal? De ce oare ajungem să empatizăm cu acesta chiar dacă imoralitatea lui e vădit intenţionată? Nu cumva alegerile lui ar fi fost şi ale noastre? Nu cumva, la o scară mai mică sau mai mare, am parcurs aceiași paşi pe calea compromisului?
Sunt multe întrebări, dar vă invit să descoperiţi singuri răspunsurile citind romanul care, cu siguranţă, va fi o lectură captivantă.
Căprar Florin