Săvârşindu-şi astfel TRILOGIA, ca un
mutatis mutandis al FACERII DIVINE:
● COSMIADA PRIMĂ – privind cele 7 zile ale creaţiei – sugerează faptul că Dumnezeu a lăsat în mod deliberat cosmogenezei "loc de exersare", spaţiu-timp de perfectare succesivă. Este suficient în acest sens să amintim că:
— "lumina Zilei Dintâi" este cu totul diferită de "lumina Zilei a Patra", când au fost făcuţi luminatorii cerului (soare, lună, stele), cea din urmă fiind expresia comprimării celei dintâi; şi totuşi, noi oamenii, le identificăm nefiresc prin folosirea unuia şi aceluiaşi cuvânt;
— dualitatea masculin-feminin, puterea androginiei de care Platon încă vorbeşte, au fost pe rând iniţiate prin modelarea omului din lut, mai întâi, prin desprinderea unei fărâme de ADN din Întregul Adamic, spre a modela divin Principiul Evic, mai apoi.
● SCRIBTURA PROFANA, care – la rându-i este concepută ca un triptic simfonico- poetic – povesteşte pe rând:
— mai întâi, sensurile unei COSMIADE SECUNDE, mult mai nuanţat înţelese, urmând etapele unui scenariu integrator – de tip eminescian – în care acţiunea divină pare a valoriza şi experienţia datele anterioarei faceri cosmice, completându-şi exerciţiul creator cu alte repere novatoare;
— mai apoi, melosul simfonic al SCRIBTURII însăşi, evidenţiind căderea terestră
a lui Adam Kadmon şi implicit slăbiciunile înlocuirii sacrului divin printr-un omenesc profan;
— în sfârşit, conştientizând că îndumnezeirea / resacralizarea este privilegiul cel mai înalt cu care omul a fost hărăzit genetic, prin chip şi asemuire, cea din urmă secvenţă a simfoniei scribiene fiind aceea a unei ETERNETERMINATE aspiraţii ascensionale, de factură cognitiv-spirituală cu precădere.
● IUBIND ÎN LEGITIMĂ APĂRARE se numeşte volumul din urmă al trilogiei lui Ion Scriba, o apoteoză a iubirii virtual-principiale care îi îngăduie Poetului cu Adevărat Trăitor să se manifeste aşa cum în realitate se află: sensibil şi rafinat, pătimaş şi intelectual, tainic deopotrivă.
Omul – "măsură a celor ce sunt cum că sunt" – devine pe rând, prin regăsirea propriei sale geneze şi deveniri, întrupare a sufletului mai întâi, ca aspiraţie de cunoaştere a binelui şi răului, aşezare în operă umană a spiritului – deja cunoscător de Dumnezeu – mai apoi... Pentru ca, odată cu maturizarea, prin apariţia dualităţii armonice a bărbatului fuzionat cu femeia lui, iubirea să devină principiu unificator al unei perfectate creaţii poetice. Toate acestea se regăsesc într-un chip sau altul în secvenţele curgând unele din altele ale Epopeii Scribiene, pe cât de "profană" în poveştile ei vii, pe atât de "sacră" în aspiraţiile sale iubitoare, deopotrivă pământeşti şi cereşti.